Patru ore si nu mai stiu eu cate minute; atat a durat finala de la Wimbledon, singurul turneu de tenis, ale carui meciuri nu le pierd, de patru ani incoace. Am stat tintuit pe canapea, de catre doi tirani, doi nebuni. Patru ore mi-a ramas capul la orizontala. Niste criminali; nici unul nu era in stare de break! Simteam ca o sa crap! Strigam atat de tare, ca sa-l termine odata pe elvetianul ala, de se speria si mama. A durat atat de mult, ca nu conta cine castiga, conta doar sa se termine. A fost un joc de tenis extraordinar, dar cei doi au avut aceleasi lovituri, pe care le-au repetat la nesfarsit. Si totusi am ramas in fata ecranului, ascultand comentariile lui CTP si a probabil singurului comentator de la Sport.ro, pentru ca sa recunoastem: crainicii de la aceasta televiziune sunt , parca, adusi de pe strada; n-au nicio tangenta cu sportul; sunt paraleli; nu sunt comentatori; fiii cui or fi?!
Meciul s-a bazat pe o reteta simpla: Roddick impinge si Federer trage. A fost frumos, mai ales cand eu infulecam spaghete, in timp ce, de pe cozorocul americanului curgea transpiratia in valuri. Si totusi, am ramas la televizor, pentru ca vroiam sa vad primul titlu de la Wimbledon castigat de Roddick sau doborarea unui record al lui Pete Sampras. Orice s-ar fi intamplat, as fi asistat la istorie. Eh, am asistat la istorie cu capul facut prastie, ametit, cu greata si transpirat. Or fi obosit finalistii, dupa un joc de patru ore, dar si eu am obosit, dupa o amorteala de patru ore!
Bravo nesatulului aluia! A mai halit pe paine un trofeu. Al 15-lea de Grand Slam! Bre, am asistat la istorie (o spun din nou si stiu de ce). Daca n-ai urmarit finala, inseamna ca-s mai castigat decat tine!
Credeai ca esti tare?! El e tare!
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
