Vroiam sa fac una vesela cu colive cu bomboane cu menta cu capsuni cu cirese si cu de toate! Fir-ar a naibii astia cu remixurile lor cinematografice! Au facut-o praf! Cum ziceam, oprirea. Pun stop aici, nu vad de ce sa-l mai tin, nu vad ce rost mai are. De ce ar fi atent cineva la unu’, de scrie pe net?! Si totusi am gasit-o neremixata (cam praf imaginile)! Si ce-ti pasa?! Ha?! Ce-mi pasa mie?! Sa inventam o poveste.
Blogul se plimba linistit pe strada, sa zicem la Isprescu colt cu Margeanului. Vrea sa traverseze, cand deodata, dupa colt apare un autobuz, sa zicem, 139. Acesta il lasa pe bloguletz sa treaca, insa dupa acesta vine si un BMW cu 300 la ora. Acesta il calca pe bloguletz si-l trimite la spital. Aici, fiind in stare foarte grava, intra in stop cardiac si se duce.
Asa am ajuns la acest parastas cu melodii vesele! Huou! Mmmm! Toata lumea danseaza, toata lumea se distreaza. Fie ca trecera bloguletzului sa fie usoara si sa fie cu bine primit!
Ultimele lui cuvinte au fost: “Fantoma mea se va intoarce de aniversari!”
Sa-ti dau o mostra vesela de la parastas, neremixata cinematografic. Toti (toate, mai degraba) se vor isteriza cand o vor auzi, dupa ce vor vedea un anumit film!
M-am saturat. Tie chiar iti pasa de ce scriu aici?! Nu. Oricum, pot sa scriu si romane la adresa politicii, nu m-ar asculta nimeni. Pot sa scriu un milion de poezii, tot nu m-ar asculta nimeni. Pot sa pun toata muzica de pe pamant si tot nu conteaza. Nu conteaza nimic.
Saritit cu totii de pe troleu! Alergati si nu va mai opriti. Aruncati priviri bolnavicioase catre nesimtitul care are tupeu sa va intreaca. Blocati intersectiile, nu lasati nimic sa treaca. Tipati din rarunchi, sa nu se mai auda nimic, in afara de nebunia voastra! Nu mai suportati nimic, limita de toleranta a ajuns la maxim! Asteptatii sa vina, sa incerce sa va opreasca. Cand vor veni, veti constata ca-s doar niste gandaci mici si imputiti! Striviti! Nu merita nimic, decat asta! Duceti-va, stingeti reflectoarele, lasati tot orasul in intuneric! Luati metroul, accelerati si busiti-l de pereti, jucati ping-pong cu el! Faceti curse cu autobuzele! Masinile sunt niste trambuline, ce trebuiesc folosite. Dupa ce va descarcati, mergeti si mancati o ciorba de kiwi! Dormiti! Noapte buna, Bucuresti, oriunde te-ai afla!
Luni, marti si miercuri, populatia Bucurestiului era normala, si ca numar si ca orice. Brusc, a venit joia. Talangile din zilele trecute au dat semnalul de inmultire?! Parca din senin s-au mai nascut un milion de oameni, ce aveau sa creasca intr-o zi si sa-si ia si masina (ce-i aici, basm?!). Pana si cele mai mici stradute au fost blocate. Mai stati acasa sau luati metroul sau autobuzele. Stiu ca pute inauntru, da’ macar nu mai pute pe dinafara. Da’ fanfaronii numarul unu, sunt cei de la circulatie, care habar n-au cum sa administreze stopurile. Mai invatati meserie! Primaria, baietii, mai faceti pasaje, ca tot va place sa luati niste bani din asfaltari; mai luati si din sapaturi si asfaltari ulterioare. Traiasca autostrada suspendata invizibila!
Nu uit momentul cand m-am uitat prin geamul rezervei. Conduc mult prea repede, pentru a ma putea stapani. In fata mea sunt o multime de masini, dar eu le ignor, facand slalom printre ele. Unde s-au dus vremurile alea? De ce s-au dus? Ce era asa de rau? Trebuie sa-i schimb uleiul, n-o mai duce mult asa. Cand i-am vazut chipul, m-am simtit mai mult decat prost. Fir-ar Peter sa fie cu tot cu intrecerile lui. Dar tot nu-mi explic ce facea acolo. Ma astepta. Astepta destinul. Astepta bumul. A venit. Si a trimis-o departe, in coma. Mi-e rusine sa mai dau pe la spital. S-au terminat oricum orele de vizita si sunt si in partea cealalta a orasului. Mi-ar placea s-o vad cum se trezeste, cum va zambi. Imi place s-o vad mereu. De pe banda 1 pe a 2-a, de pe a 2-a pe a 3-a, de pe a 3-a pe a 2-a…. Se vad luminile orasului. Uite si luna. Ea. Ce face? O astept sa revina. Intre timp, n-am voie sa stau locului. Gasoline.
Imi place ping pongul cu peretele. Imi place sa tarai dupa mine. Imi place sa ma plimb peste tot. Imi place sa vad un OZN in mijlocul orasului. Deja luminite de craciun?!
Nu, n-am ce face, vreau sa ard gazul de pomana. Vreau sa ma duc pe valea Ialomitei. Nimic mai simplu, luam 91-ul. Schimbam cu un numar cu o unitate mai mica. Strange-ti piciorul. Tovarasul sare, de parca ar fi vrut sa-l ia la bataie pe statatorul in picioare. Inghet de frig. Nu mai intra babe, de vorbesc cu usa despre morminte. Ajungem. Pierdem timpul. Multe fericiri. Unde e Tanganica?! Da’ Mugugagagigi?! Aia era o mancare. As fi preferat sa citesc o carte specializata. Cineva nu mai poate sa vina. Inghetam in statie, asteptand miluirea. Aceasta vine; cu tot cu incalzire sub scaun. Se opreste la deal. Il urc, tarandu-ma. Luam o pozitie pana la Gaina. Ma tenteaza sa fur un baston. Ajungem. E urias. Si e deja decorat pentru 25 decembrie. Doamne fereste sa vii cu o fata aici, ca o pierzi prin haine. Imi place stanca. Alora le trebuie un amarat de bon, sa-i lase sa iasa din magazin. Are lungimea unei statii de autobuz. E plin. Apaca, ciao (si voua). E prea plin. Vorbeste mai incet la mobil, ca-mi spargi timpanul. Nu ,baiatu’, nu e frumos ce faci. Coborati la prima? Ne vedem luni. Clasicul miros de shaorma. Am ajuns. Ma-ntind. Ma doare rau.
Nu ma pot cataloga drept critic de film, dar incerc si eu ceva nou. Am fost azi la cinema cu pr’etenii. La ce film, nu cred ca te mai intrebi, judecand dupa titlu. In primul si-n primul rand m-am dus pentru regizor, acesta fiind Tarantino, un geniu in cinema. In al doilea si al doilea rand, m-am dus pentru ca era vorba de nemti.
Impresia de start a fost, in timp ce ma indopam cu popcorn, ca nu trebuie sa mananci la acest film. Pe parcursul acestuia au loc niste scene de frizerie, dusa la extrem. Daca esti fan al baseballului, te vei bucura. Vei afla cum e sa joci cu o minge, ce traieste si are cam 1,80. Te vei amuza sau te vei ingrozi (sau ambele) de nebunia lui Hitler sau de pupincurismul ofiterilor nazisti. Nein, nein, nein, nein!
Brad Pitt face un rol exceptional, la fel si Christopher Waltz, ce chiar te face sa-l urasti. Alt actor, ce te face sa-l dispretuiesti, este Daniel Bruehl, ce e total agasant (as vrea sa fiu unu’ din tabara lui Pitt, cand il vad). Este atat de prins in mreje, ca devine scarbos de tantalau. Vorbind de fete, trebuie sa le remarci pe Melanie Laurent (evreica, de care e indragostit fanfaronul ala) si nu in ultimul rand, Diane Kruger, ce face ravagii (la propriu si la figurat).
Actiunea se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial. O tanara evreica (Shoshanna) reuseste sa scape din ghearele Standartenfuehrerului Landa (Waltz). O divizie secreta a armatei americane, “Inglorious Basterds”, porneste in cautarea si distrugerea nazistilor de pe teritoriul Frantei ocupate, alaturi de spionul lor infiltrat, Bridget von Hammersmark (Kruger). Peste cativa ani, Zoller (Bruehl), mare erou german de razboi, se inamoreaza de evreica, acum Emmanuelle Mimieux, proprietara de cinema. Restul, il poti vedea chiar tu.
Se observa ca filmul are parte de un regizor de talia lui Tarantino. Inainte de a-l vedea, n-aveam nimic cu Bruehl (Goodbye Lenin). Eh, dupa pelicula, impresia lasata de acesta este cea a unui netot; atat de bine este regizat filmul. Nu mai zic de scenele de impuscaturi, acompaniate de muzica vesela, as zice, chiar de dragoste. Este un contrast, ce ma face sa rad in hohote. Dupa vizionare, iti ramane intiparit accentul de sudist al lui Aldo (Pitt), incat incepi sa vorbesti o romana pocita.
Apar si greseli. De exemplu la scena in care Zoller si Shoshanna (Laurent) se intalnesc intr-o cafenea din Paris, poti observa lejer pe geamul cafenelei, o placuta din zilele noastre, cu numele strazii si niste termopane la cladirea de vis-a-vis.
Cu toate acestea, ramane un film de exceptie, ce merita vazut.
Totul merge normal. Daca as face o comparatie intre clasa a 7-a si a 10-a, nu prea as gasi diferente. Totul a revenit. Acea stare de “pot sa fac orice”, sa ma distrez, sa fiu strident, sa ma uit pe pereti, sa ascult profii, sa-mi placa sa fac ceva a revenit. Eh, a plecat altceva! Imi place Mosilor, colt cu Dacia, stiu eu de ce. M-as plimba ani si ani p-acolo. E frumos, pana auzi un “baaaaah”. Lumea nu ma mai recunoaste…m-am schimbat, mi-am schimbat freza, adica. Ori le zic “buna” si trec pe langa mine, ori se uita stramb, nestiind cine e papagalul ala, de-i saluta. Si mi-e asa o lene sa stau sa le explic. Stii, sub blana aia muream de cald, nu era de mirare ca habar n-aveam sa gandesc, era creierul incins. Cei de la patiseria de langa scoala nu fac prea multe pizze, asa ca ramanem toata clasa fara. Bem litri de Pepsi si Mountain Dew. Parca am fi americani nascuti in fast-food. La liceu se face mare caz de gripa porcina. Si daca o sa fac “guitz” ma baga in carantina (sau in altceva?!)? S-asa sunt unii colegi, ce fac asa, dar nu poseda gripa.
Iar fac antologia autobuzului, stiu, dar fereasca sfantul sa mergi pe la Eroilor la ora 8 seara. Orice ai face, nu o lua pe acolo; du-te prin Paris si vei ajunge mai repede.
In general, totul este normal, o viata amuzanta. E ca lumea sa fii elev. Traiasca locurile libere din 139, 336, 61, 91, 311. Daca ar avea si o sauna sau jacuzzi, mi-ar face o placere totala sa circul prin oras.
Melodia asta a stat pe mobil mult timp, acum nu mai e, dar tot imi place s-o ascult.
E haios! Imi pun castile in urechi si pornesc muzica. Imi place aerisirea liftului. O usa deschisa si cealalta inchisa, caci prima nu face contact. Deodata, se sting luminile, totul incepe sa se clatine, aud zdranganituri, venind, cand de la tobe, cand de la casa scarii. Simt cum cad in gol, pentru a mia oara! Cea mai frumoasa senzatie este sa n-ai nimic sub picioare. Te simti de parca ai pluti. Si brusc, realizezi ca esti intr-o cusca, ce merge cu o viteza destul de mare spre subsol. Nu prea mai plutesti. Te rogi deja, ca sufletul tau s-o faca linistit! Ajung jos, totul cade in jurul meu! Tavanul liftului se opreste la un centimetru de cap. Cad placi, schele si de toate! Aaaaargh! Fir-ar a …! Mi-a retezat piciorul! Placa metalica a lu’…..! Cum naiba sa ma ridic cu o tabla in picior?! Si uite, ca-n secunda urmatoare merg prin beci, intr-un picior, plin de sange, incercand sa ies din blocul asta ce va cadea in capul meu, cu tot cu hoiturile din el! Totusi, ceva ma urmareste, habar n-am ce! Unde esti?! Ha?! De ce nu pot vorbi cu tine?! De ce nu ma auzi?! Incerc sa ma stapanesc si sa lupt pana la capat! E totul sau nimic! Merg, merg si tot merg! Gasesc un tunel sapat de furnica Cwambawamba! La celalalt capat se afla cerul innegrit de norii de praf, provenind de la cladirile deja prabusite! Gata! Stiu ce ma urmareste! Prostia! Sau e un dragon ce mananca miere pe paine?! Ies din tunel! Fug inspre cele doua chioscuri, ajung in curtea unuia dintre ele si ma holbez, impreuna cu bautorii de bere de acolo ce se adunasera ca la meci, la cum se darama blocul! Am reusit! Un nor urias de praf se abate asupra noastra, iar urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca ma trezesc la mine in camera si ca ma duc sa ma uit la matinal! Unde-i dragonul ala?!
